Adrian Enache

De vreo câteva luni scriu mult mai rar pe blog. Explicaţia e simplă: acum am cu cine să-mi povestesc viaţa. Am cu cine să împart bucuriile, problemele, mirările. Şi mi-e bine aşa…

Vine iarna! Mi-e frig când mă duc la serviciu, e întuneric când mă întorc. Am impresia că am mai puţin timp, deşi nu mi-am schimbat programul. S-a schimbat ora: am trecut la ora de iarnă. Asta înseamnă că toate se petrec cu o oră mai devreme târziu ca săptămâna trecută, dar pare că sunt mai devreme (tx Anca pentru corecţie). Mă trezesc mai devreme, se face întuneric mai devreme, toate se întâmplă mai devreme. Nu sunt meteosensibil, dar parcă-mi prieşte această schimbare. Parcă am mai multă energie. De-abia aştept să ningă…

Post inspirat de supărările lui Drojdie.

În ultimele luni nu prea am scris pe blog. Am avut chiar şi spătămîni fără articole noi. Fără exerciţiu zilnic, îmi vine tot mai greu să scriu. De multe ori mă găsesc în faţa monitorului fără inspiraţie. Mă mai scapă Trilulilu sau câte o poză interesantă.  Nu vreau să închid blogul, dar nici să-l las aşa. O să încerc să-mi fac mai mult timp să scriu măcar un articol la două zile. Prefer calitatea volumului, aşa că nu garantez frecvenţă prea mare de apariţie.

În acest weekend o să fiu la guşoeni. O să-mi iau şi aparatul de fotografiat cu mine. Poate fac şi ceva poze…

Everywhere I look around…

Revăzând imaginea de mai sus mi-am adus aminte de un lucru: de un timp dragostea mă înconjoară. Şi e bine…

Presa locală ţine să-mi confirme părerea. Am căutat azi pe toate siteurile pe care le ştiam cu informaţii locale detalii despre concertul lui Tudor Gheorghe de la Casa Sindicatelor. Vroiam să ştiu cât costă biletul, aşa că am luat siteurile la rând, să văd unde găsesc informaţia care mă interesează. Şi am văzut că nu există un site serios cu informaţii din şi despre Piteşti. Şi am mai văzut cum ziarele locale ratează o şansă imensă. Au oameni care aleargă toată ziua după ştiri, dar pun ştiri vechi de 2 zile pe sitele pe care-l actualizează la 24 de ore, în cel mai fericit caz. Cum ar fi dacă un astfel de site ar fi actualizat la fiecare oră? Cum ar fi dacă ar cuprinde datele de contact ale tuturor instituţiilor şi firmelor din judeţ? Dar dacă ar avea o secţiune cu istoria oraşului? Anunţuri? Alerte prin email şi SMS când se întâmplă ceva important? Bloguri?

În lumea ştirilor online câştigi doar dacă ştii ce faci şi dacă o faci bine. Poţi să încerci să devii centrul informaţional al unei comunităţi, dar să fii şi sursa de informaţii utile a tuturor celor interesaţi de comunitatea respectivă. Îţi defineşti publicul-ţintă şi-i oferi ce doreşte, nu ce crezi tu că doreşte. Dar cu siteuri cu grafică de 2 lei, în care s-au investit fix 100 de euro, daţi unui băiat care ştie cât de cât să lucreze cu calculatorul pentru a le instala un CMS gratuit pe un server, cu articolele din ziar aruncate cu lopata online, cu fotografii proaste şi prost prelucrate, cu câte un filmuleţ nimerit parcă din întâmplare pe acolo nu se face o treabă profesionistă! Iar dacă începi să încerci să faci ceva mişto, dar renunţi după două săptămâni pentru că e greu, înseamnă că nu ai ce căuta în presa anului 2008!

Poate că par o ţaţă ce comentează de pe margine. Dar e dreptul meu să comentez şi să am o părere! Nu vreau să-mi bat joc de munca unor oameni. Spun doar ce văd. De ce nu pun eu mâna să fac ceva? Deocamdată nu vreau presă! Cel puţin nu cum se face în Piteşti…

Exemple de presă locală online, într-o ordine aleatoare:  ArgesNews.ro, Pitesteanul.ro, ePiteşti.ro, Top, Curierul zilei, Argeşul, Observator argeşean, Viitorul Argeşului, argesmedia.ro, DigitalPitesti.ro, Argeş TV.

E important să ştii să pierzi, fie că renunţi, fie că eşti forţat. Şi nu e vorba doar de a pierde o confruntare sau un concurs, ci şi de obiecte, relaţii sau persoane. Să ştii sâ pierzi e la fel de important cu a şti să câştigi sau să dobândeşti. Adrian Soare scrie pe Succes Dublu despre cum poţi scăpa de frica de a nu pierde. Nu e nicio tragedie dacă pierzi. Aşa cum lucrurile au valoarea pe care le-o dai, tot aşa şi o pierdere are valoarea pe care i-o dai. Ceea ce pentru tine e o tragedie pentru altcineva e un pas înainte. Seth Godin are o carte întreagă dedicată alegerii momentului în care să renunţi şi a celui în care să perseverezi. Cât de uşor renunţi la lucrurile de care nu mai ai nevoie şi cât de uşor ajungi la concluzia că nu ai nevoie de un lucru? Cât de uşor accepţi o înfrângere?

Garfield o zice foarte bine! Asta ne dorim cu toţii, nu-i aşa? Câteodată aş vrea să fiu un motan mare şi leneş…

Învingătorii nu renunţă niciodată, cei care renunţă nu înving niciodată.

Vince Lombardi

Mă întreba un ochelarist azi ce vorbesc cu iubita mea când suntem doar noi doi. Am fost surprins şi n-am ştiut, pe moment, ce să răspund. După câteva secunde mi-am amintit de toate mărunţişurile pe care le comentăm, de felul în care ne povestim ziua, de micile supărări pe care le împărţim şi de cât de bine ne simţim împreună. Şi mi-am amintit de cât de goale mi se par zilele în care nu ne vedem, cum nu-mi găsesc liniştea nici dacă o aud la telefon şi-mi spune că e bine şi că ar vrea să ne vedem. M-a cuprins un dor teribil de ea. Şi nu mă ajută cu nimic faptul că ne vom vedea de-abia duminică…

Azi am sărutat telefonul după ce am vorbit cu tine. M-am mirat de acest lucru, dar nu e prima dată când mi se întâmplă. Te-am sunat doar pentru a te auzi. Vocea ta e suficientă pentru a mă face să mă simt bine. Chiar şi când mă dojeneşti sau te dai supărată, tot minunată rămâi. Când vorbeam şi te auzeam râzând sau simţeam un zâmbet parcă răsărea soarele. Nici acum nu-mi vine să cred că poţi zâmbi doar pentru mine, că eu te pot face să râzi din tot sufletul.

Sunt atât de norocos că te-am întâlnit…